Într-o grădină, undeva,
Creșteau un crin și o lalea...
Și se certau la infinit
Care din ei e mai dorit:
Crinul - că el miroase bine
Pe toată lumea amețește
Cu ale sale izuri fine
Și orice om îl prețuiește.
"Daa...dar eu sunt frumoasă așa!"
Zicea laleaua mândră tare
"Petalele-mi de catifea
În lume n-au asemănare!!!"...
Și se certau, se lăudau,
Pe ploaie și pe cer senin...
Până-ntr-o zi, când din pământ
Ieși plăpând un fir cu spini...
"Ce arătare fioroasă!"
Laleaua spuse către crin
"Eu nu miros, dar sunt frumoasă
Dar ăsta este plin de spini!”
"Da, chiar că ai mare dreptate
Să știi, surată, că-i urât...
Ce caută-n grădina noastră?!?
C-aici doar flori frumoase sunt!"
Și azi așa, și mâine-așa,
Ui