Dragă mamă,

Îți scriu această scrisoare cu gândul că o vei primi cândva, chiar dacă știu că acest lucru este imposibil. Îmi este atât de dor de tine, de zâmbetul acela luminos ce mă trezea în fiecare dimineață, de ochii tăi mari ca două perle sclipitoare. Îmi lipsești, dar știu că nu pot să fac nimic ca să te întorci.
Uneori, mă trezesc dimineața și, aducându-mi aminte de cele mai frumoase momente petrecute împreună, încerc să caut unde, poate, nu am apreciat tot ce ai făcut pentru mine, tot sacrificiul pentru a-mi fi mai bine. Mă priveai mereu duios, zicându-mi că ești bine și că nu ne lipsește nimic, pe când lucrurile nu erau chiar așa, doreai doar să mă protejezi. Te-am supărat de prea multe ori, și mereu mă dojeneai, însă nu era o dojană de care să-mi fie frică, ci din care învățam atât de multe lucruri. Dar acum sunt sigură că, dacă am mai petrece măcar o zi împreuna, aș profita la maxim de acel moment și ți-aș mulțumi pentru toate.
Stau și îmi amintesc cu câtă răbdare m-ai învățat tot ce știu acum. M-ai învățat să iubesc atât de frumos, mamă! Nu lucrurile materiale, ci oamenii! E minunat să iubești, așa cum o făceai tu! ,,Să dăruiești până și ultima bucățică din inima ta celorlalți, chiar dacă nu va mai rămâne nimic din ea”. Ai încercat mereu să sădești în mine cele mai frumoase calități. Mereu erai contradictoriu la tot ce spuneam, și de multe ori nu te înțelegeam, eram încă prea copil. Dar acum știu că o făceai pentru binele meu și pentru asta îți mulțumesc. Erai soarele meu ce lumina întruna, atât de perfect, ca o nestemată într-o grotă întunecată .
Știi, mamă, lucrurile nu mai stau atât de bine de când ai plecat, nopțile sunt mai înfricoșătoare, zilele mai posomorâte, iar viața mea, pe zi ce trece, își pierde din culoare. Nu vreau și nici nu pot să mă împac cu ideea ca vocea ta melancolica nu-mi va mai mângâia sufletul.
Dacă aș putea, aș picta toate lalele Olandei în culoarea ta preferată, aș crea o galaxie a cărei muză să fii tu.
Nu pot sa exprim în cuvinte sentimentul care îl simt când vorbesc despre tine, este unul inegalabil, pe care sufletul îl scoate la iveala din cele mai tainice ascunzișuri. Tu ești candela mereu aprinsa la care îngenunchez și, cu lacrimi pe obraz, mă rog în fiecare seară. Ești îngerul meu păzitor ce mă veghează de sus, de printre miile de stele.
Încerc mereu să caut răspuns la această întrebare, de ce tu, mamă? Dar în zadar, nu găsesc nici un răspuns.
Martie, mamă, această lună pentru mine nici nu mai exista... Cum pot să zâmbesc, când știu că tu nu mai ești lângă mine? Cum pot să sărbătoresc ceva ce a luat sfârșit odată cu tine? Cu toate acestea, la venirea primăverii, te regăsesc în fiecare mugure de floare, ciripit de păsări și adiere de vânt.
Tu îmi dai putere pentru a începe o noua zi, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic...
Mamă, eu nu vreau haine, telefoane și bijuterii, vreau doar să mă strângi în brațe și să adorm lângă tine în fiecare seară, simțindu-mă cea mai fericită. Poate și tu te gândești la mine, iar gândurile noastre se întâlnesc ca și cum s-ar intersecta două trenuri într-o gara , dar care o i-au pe căi diferite. Te caut în fiecare răsărit și apus de soare, în fiecare flux și reflux al vieții mele, în fiecare colțișor...
Mi-e atât de greu fără tine, dar mă consolează gândul că tu îmi vei fi mereu alături, că ai fost și ești începutul meu ce nu are sfârșit. Când se vorbește despre tine, mamă, mă emoționez până la lacrimi, căci tu ai fost și ești aerul pe care îl respir, ești viața mea, ești totul...
Mi-e dor de tine, mamă,
De ochii tăi senini,
Mi-e dor de întruchiparea-ți sfântă
Ce mă veghează zi de zi.
Mi-e dor de dulcea-ți mângâiere,
Caci, astăzi, nimeni nu poate să mi-o dea.