Doar ele știu cum să ne cheme somnul,
Să zică liniștii să tacă când dormim,
În brațele cuminți ne rătăcim în pace
Căci ele știu răspunsul când nu-l știm.
Și-atât de moale, neclintiți la sânu-i,
În fața lor rămânem toți copii...
Le căutăm mereu - și le găsim acolo,
Cu-aceeași ochi mai calzi și prea târzii.
De parcă ceasu-n mâna ei se-ntoarce,
Ne face tot mai tineri iar pe ele nu,
Și-n capătul de lume, tot acolo-n brațe
Îi suntem toți aceeași, fie eu sau tu.
Cum ele ne culeg și ne adună-n palmă,
Ne strâng și ne sărută ca pe niște prunci,
Suntem copii cât glasul cel de mamă
Se-aude în ureche, tot ca și atunci...