Sărbătoarea sărbătorilor întotdeauna vine cu emotii și miros deosebit.

Inconjuram biserica cu același decor moscovit ramas in imajinatie;
lumânări multe, sobor de preoți, oameni, mare de oameni necunoscuți care se felicită reciproc cu “Hristos Voskrese”, ca sa tresar la: “ - Ia lumină, ți s-a stins lumânarea...”, “-Fii atenta, sa nu te împiedici...”.
Focul haric lumina chipuri de oameni dragi, auzu-mi deslușea cântarea corului bisericesc in romană iar eu realizam ca merg pe urmele mamei care, cu și mai mari emotii, smerenie și îmbrăcată in alb, ca așa se cuvine in Noaptea Învierii, pașea, candva, pe urmele mamei ei, bunicii... Amalgam de emotii care se băteau cap in cap nu înțelegeau de ce acasă pașii nu cunosc urmele... Ah, da... Paștele in copilărie venea cu “subbotnic” care nu descuia lacatoiul de la poarta, sa facă ordine măcar in ograda bisericii, care-și deschidea ușile doar când parintele Mihail, care nu avea parohie, venea de la Vasieni sa prohodeasca răposați. Cand colhozul s-a transformat in sovhoz, se permitea doar sfeșnicul si steagurile sa fie scoase din biserica, ca mai târziu, sa le interzica și pe ele și se zvonea ca și fără preot sa fie duși răposați la locul somnului de veci, iar noua, copiilor, nu ne rămânea decât sa cautam o crăpătura ori sa ne ridicam pe zidul de pe care se desprindea ușor tencuiala, ca sa descoperim misterul tainuit de lacatoiul de la poarta bisericii.
Ritualuri îndeplinite cu strictețe, obiceiuri păstrate cu sfințenie, miros de pasca, cozonac împleticit cu cel de jambon prin tot satul care, pe la șase dimineața, cand se întorcea mama cu coșul pascal de la biserica de peste deal, din Bardar, ca prin minune inca funcțională, trezea toată casa cu “Hristos a Înviat”, cu spălatul cu ou roșu și copeici, cu cel mai așteptat moment, ciocnitul ouălor roșii la masa, la care, cam înghesuiți, dar încăpeam toți.
Și dacă mama povestea ca, in copilăria ei Paștele venea cu Slujba Învierii la biserica satului, cu straie noi, umblatul “cu ouăle” prin sat și prevestirea ca “Hristos a Înviat”, scranciob și “Hora Satului” trei zile, la noi, Paștele venea doar cu săndăluțe și rochite noi iar pentru mama, cu câteva ore de răgaz, care, obosita după atâta îmblătura, pus și strâns de pe masa, după o noapte nedormita și celelalte nopți, in care dacă apuca sa doarmă câte doua-trei ore, azi își permitea și ziua doua, insa iepurește, noi mulți și galagioși...
Cui sa spun acel “Hristos a Înviat” ? Nici la masa nu se mai îmbulzește nimeni... Cu cine sa ciocnești un ou roșu, sa vezi al cui primul se sparge...
Paștele se sărbătorește in familie, masa cu felurite bucate sta întinsa trei zile...
La casa unde, masa nu se strângea anul împrejur, in ograda in care, era atâta forfota; unul intra, altul ieșea pe poarta, unul plângea altul cânta, unul voia muzica tare altul tihna, azi e o liniște amețitoare, ar dormi mama un somn strâns...
Vreau sa cred ca, casele, care la fel ca mamele cu mulți copii, care și ele nu au cunoscut tihna, se restarteaza, sigur, au și ele dreptul la odihna.
Si mai cred ca, povestea nu se termina aici ci, totul abia începe !