Jos, sub crucea răsturnata dintr-un sat,

Am văzut un om, odată,
Stând cu faţa-n mâini lăsată
Şi cu fruntea-nsangerata
Şi plângea, plângea de parcă
Toată lumea L-a lăsat.
M-am oprit atunci din cale lângă el.
Lacrimile-i curgeau vale
Printre degete in poale,
De-ti venea să-i plangi de jale,
Calator pornit pe cale
Singurel.
Fața-i era alba toata ca de crin,
Dar albeața ei curata,
Sângele-o brazdase toata
Și-a lui frunte-nsangerata
O cununa era roata
Numai spini.
Când i-am spus să nu mai plângă m-a privit duios,
A pus fruntea-n mâna stângă
Si-a-nceput din nou să plângă
Ca si cum ar vrea să frângă
Lacrima ce-i curgea lângă
Cruce jos.
Iar în palme și-n picioare – răni de cui
Și, atunci, plin de mirare
Mi-am adus aminte care
E străinul din cărare
Când ma-ntorc, minune mare
Nu-l văzui.
Azi, când trec prin multe sate și prin lunci,
Când văd crucile uitate,
Mie-mi pare, că pe toate,
Stă un Iisus care plange
Plin de răni și plin de sânge
Ca atunci.
Mănăstirea Dumbrava